Tuesday,Jan 13 2009, 06:56:41 PMDacă legea gravitaţiei s-ar vota în parlament

Dacă legea gravitaţiei s-ar vota în parlament

În general, găsesc că e stupid să stai să descoşi circumstanţele în care a murit un om. Sau, mai rău, să cauţi explicaţii. Găsesc că miroase a preocupare de pensionari sau de femei casnice. Spui: a murit de inimă. Şi el de fapt a murit fiindcă se certa de douăzeci de ani cu nevasta. Fiindcă şi-a uitat pilulele în buzunar la sacou sau fiindcă nici n-a avut bani de pastile. Ori a murit din neglijenţa medicului, neglijenţă datorată unui ulcer sâcâitor. E caraghios să pretinzi că a murit de inimă din pricina ulcerului medicului, nu? Cu toate acestea, oamenii discută adesea pe marginea vreunui deces din cartier. Găsesc explicaţii şi meditează. Trag concluzii. E un adevărat circ, dacă eşti atent. Unii descos problema în cadă, în apă călduţă cu săruri, cum mi s-a confesat un coleg de serviciu cu ocazia morţii unui alt coleg de servicu. Moţăind în apa parfumată a visat o sumedenie de explicaţii. “Mi-am dat seama că, de fapt…” cam aşa făcea introducerea pentru fiecare dintre ele. Partea bună a fost că, într-una dintre variante, avea şi el o părticică de vină. Probabil că aceea era explicaţia cea mai potrivită. Potrivită, nu adevărată. Alţii se gândesc la asemenea subiect stând în genunchi sau chirciţi sub pătură. Dar ei deja nu mai caută explicaţii.

Radu a murit într-un accident de maşină. Las propoziţia aşa, cum am auzit-o de la maică-mea. Pun pe masă telefonul mobil şi mă gândesc la Radu. Sunt la o terasă, cu o cafea în faţă. Am sentimentul că ştiu de ce a murit, că înţeleg accidentul. Asta s-ar traduce prin aceea că mă aşteptam să i se întâmple ceva. Că nu m-a luat prin surprindere. Ceea ce nu înseamnă că i-aş putea explica cuiva, punct cu punct, cum s-au petrecut lucrurile. După cum nu înseamnă că mă lasă indiferent. E o înţelegere personală, care mi-ar lua mult timp să o transmit altcuiva. Nici nu ştiu dacă în cele din urmă aş reuşi. Nici mie nu mi-e extrem de clară. E mai mult o stare. Ca să o transmiţi, trebuie să povesteşti ceva. Furat de poveste, la un moment dat celălalt se pomeneşte că a înţeles. Uneori, celălalt poţi fi chiar tu.

Eu îmi povestesc mie despre Radu.

Nu cred că am fost prieteni. Vecini, da. Cu o precizare: doar în copilărie. Vecini de copilărie sună destul de prost, dar aproape de realitate. Am locuit la blocuri alăturate, însă foarte diferite între ele. Al meu era de oameni cu stare, majoritatea funcţionari, pe când al său era populat cu muncitori şi câteva familii de ţigani. Cum se întâmpla adesea în anii `80, în mijlocul unui careu de blocuri de cărămidă, îngrijite, era trântit un imobil din prefabricate care se degrada rapid, semănând cu o buruiană crescută în inima grădinii.

Copiilor de la beuri părinţii nu prea le dădeau voie să se joace cu cei de la geuri.

Erau prost crescuţi. Poate aveau şi păduchi. Râie, aproape sigur. Îţi puteau smulge mâncarea din mână. Aşa eram instruiţi acasă.

Radu era în tabăra răpănoşilor.

Eu eram mai mare, dar el avea o soră şi mai mare: Laura. Când eram eu mic, ea era prea mare ca să ne jucăm, iar când eram eu mare, ea era deja plecată la liceu. Aşa că ea nu prea intra în tabăra răpănoşilor, din care făceau parte Radu şi încă doi-trei puşti care locuiau în acelaşi bloc.

Deşi erau toleraţi la aceeşi şcoală, răpănoşii nu învăţau prea bine. Nu luau premii. Nici vorbă de coroniţă.

Îi dispreţuiam. N-aveau bani de buzunar.

Ne era şi frică de ei. De bolile lor.

Când prindeam un răpănos singur, tăbăram asupra lui şi-l bumbăceam. Dacă loveai repede, boala n-avea timp să se ia pe mâini. Trebuia să loveşti scurt şi des. Şi să fugi.

Răpănoşii ne stricau cartierul.

Aveau unghiile murdare şi nu puneau mâna la gură când tuşeau.

Răpănoşii aduceau gripa şi o răspândeau în toată şcoala.

Ei furau şi pixuri.

Sau gume sau lipici.

Dintre cei patru răpănoşi, de Radu mi-era cel mai des milă. Poate fiindcă semăna cu o verişoară de-a mea, firavă, pe care toţi din familie o priveau cu ochii trişti. Eu înţelegeam din asta că nu peste mult timp va muri. Radu aducea surprinzător de mult cu ea. Era potrivit de statură şi timorat, cu ochelari prinşi cu elastic. Aveau aceeaşi figură de hamster zgrepţănând borcanul pe dinăuntru. De aceea aveam o mică slăbiciune pentru el, pe care n-o împărtăşeam fârtaţilor mei.

Când l-am prins o dată la înghesuială, pumnişorii meu au fost cei mai blânzi.

Altădată am ieşit la joacă şi nu era nimeni pe-afară. L-am zărit pe Radu scociorând de unul singur pământul, undeva lângă punctul termic. M-am apropiat şi el s-a lipit de perete, crispat. L-am întrebat de departe de-a ce se joacă şi el a lăsat garda jos. Mi-a spus că nu se joacă de-a ceva anume, ci ajută furnicile. Le construieşte o magistrală.

Cu un băţ, trasa un şănţuleţ prin care furnicile să se deplaseze fără nici un obstacol.

Când am observat că avea unghiile tăiate, ne-am jucat împreună.

O zi sau două mi-a fost frică să nu-mi apară bube, dar nu s-a întâmplat nimic.

Am luat şi eu un băţ şi am ajutat la construcţia magistralei.

Din greşală, am strivit una dintre furnici.

Nu aşa, mi-a spus el, trebuie să le aştepţi să treacă.

Alte două furnici s-au oprit lângă trupul neânsufleţit al primeia şi l-au studiat.

L-au mirosit. L-au împuns cu lăbuţele lor de furnică.

De atunci am rămas cumva prieteni. În sensul că stăteam de vorbă când ne întâlneam singuri, dar nu şi când eram cu ceilalţi.

O dată, când mă întorceam de la şcoală, i-am oferit tartinele mele cu brânză topită pe care nu le mâncasem. Oricum nu era indicat să ajung cu ele acasă, dacă voiam să evit scandalul cu mama. Le-a luat bucuros şi le-a băgat în ghiozdan. Am fost uşor decepţionat. Aş fi vrut să văd cum mănâncă răpănoşii. Dar am fost şi mirat. Mă aşteptasem să se arunce hulpav asupra lor.

Cred că ne-am mai jucat de câteva ori, tot aşa, când eram în lipsă de parteneri. Era tăcut şi nu prea expansiv. Nu alerga, nu se căţăra prin copaci, nu făcea boacăne. De obicei, chiţibuşea ceva. Cu două cuie ruginite, petrecea de minune o zi întreagă. Nici nu se supăra nici nu se bucura când mă lipeam la jocul lui.

“Ieri am fost la o nuntă”, mi-a spus într-o după-amiază. “Şi cum a fost?”, m-am interesat eu. “A fost frumos, a fost multă mâncare… A fost multă carne... Mama mi-a spus să mănânc fără pâine.”

“Ştii că a fost ziua mea?”, mi-a zis cu altă ocazie. “Da!? Şi ce cadouri ai primit?” “Mi-a cumpărat mama o uniformă nouă pentru şcoală. Şi-aşa aia veche era de la un verişor.”

Ca adolescenţi ne-am văzur rar, căci am făcut liceul în alt oraş. Am schimbat câteva cărţi, câteva discuri, am discutat sporadic în vacanţe. Eu am început să ajung tot mai rar în oraşul natal, iar el s-a căsătorit şi s-a mutat în altă zonă a oraşului.

Mai aflam câte ceva despre Radu de la mama, care, nu ştiu în ce conjunctură, s-a apropiat de mama lui şi au început să se viziteze. Datorită acestei relaţii dintre ele, mama îşi imagina că şi între mine şi Radu legăturile sunt mai strânse. Chiar deforma trecutul şi îşi “amintea” cât de des şi de frumos ne jucam noi doi când eram copii. Uitase toate instrucţiunile drastice pe care mi le dădea periodic. Mă ţinea la curent cu evoluţiile din viaţa lui, convinsă că aştept cu nerăbdare veşti despre “bunul” meu prieten din copilărie. Dacă n-ar fi fost mama, cu siguranţă l-aş fi uitat. Sau l-aş fi exilat undeva într-o zonă ceţoasă a memoriei. Aşa, bombardat cu “noutăţi”, parcă începuse să mă interseze şi pe mine ce se mai întâmplă cu viaţa lui. Cam cum te intersează un film serial care nu-i chiar pe gustul tău, dar din care ai apucat să vezi deja câteva episoade. Mai ales că veştile începeau să fie tot mai palpitante.

“Radu a intrat în afaceri” a fost prima veste care m-a nedumerit. Nu era nici genul de om potrivit pentru aşa ceva şi nici nu vedeam cu ce capital putea intra într-o asemenea aventură. Ştiam cât de cât ce înseamnă asta. Aşa că, atunci când mi-a ajuns la ureche că încep să-i meargă afacerile, am fost luat prin surprindere. Când am auzit că îşi extinde capacitate de producţie am fost intrigat, iar când şi-a diversificat domeniile de acţiune şi a început să câştige licitaţii de la fostele întreprinderi de stat m-am liniştit. Lucrurile deveneau limpezi. Presupoziţiile au început să mi se confirme. Era asociat cu sora sa, al cărei soţ era un om politic puţin vizibil, dar influent. Radu era mai curând administratorul unor combinaţii făcute la vârf, decât un întreprinzător onest şi abil, cu fler pe piaţă. Era omul de încredere.

Restul a venit cumva de la sine. Era tot mai bogat. Schimba maşini. Îşi completa studiile. Cumpăra şi vindea fabrici. Scotea în şomaj. Îi trimitea bătrânei lui mame carne şi bani. Apărea pe postul local de televiziune. Ajuta bătrâni şi copii. Sponsoriza tineri actori talentaţi. Zâmbea. Era tot timpul bărbierit şi la costum. La patru ace. Era mereu întrebat despre viitorul oraşului. Promitea. Îşi făcea semnul crucii la slujbe filmate. Dădea un serviciu rubedeniilor sărace. Finanţa construirea de biserici.

Ultima veste o dăduse gata pe maică-mea, tare şi-ar fi dorit să fac eu lucrul ăsta.

Involuntar, îmi completam lacunele cu informaţii rispite prin presă. De obicei, mici ştiri. Şi-a “trântit” o vilă la marginea oraşului şi câteva case de vacanţă prin ţară. A divorţat. Umbla cu o actriţă de la teatru. A construit un cavou impunător în buricul cimitirului. A jucat tenis cu un ministru. A cumpărat singura televiziune locală şi două posturi de radio. Surse din anturajul lui confirmau ca intenţiona să candideze la fotoliul de primar.

Îi urmăream evoluţia de la distanţă, fără un interes special. Nici nu-i împărtăşeam mamei bănuielile mele. Nu-l judecam. La urma urmei, ca el mai erau sute în România. Cu unii dintre ei, prin forţa împrejurărilor, avusesem de-a face. Le cunoşteam năravurile. Trebuia să dai mâna cu ei scurt, cât să nu se ia boala. O jumătate de zi în anturajul lor îţi bulversa sistemul de valori, îţi zdruncina principiile, îţi schimba radical imaginea asupra afacerilor şi politicii în România. Te umplea de scârbă sau de admiraţie, potrivit propriilor aspiraţii.

Reprezentanţii acestei specii îşi marcaseră teritoriul. Cu picioarele pe birou, fără pantofi, vorbeau la telefon. Adesea urlau. Ameninţau printre dinţi. Porunceau în stânga şi în dreapta. Cununau şi botezau. Urmăreau ştirile şi comentau că-s numai minciuni. Beau whisky cu şeful sereiului. Duceau telefonul mobil în altă cameră sau îi scoteau bateria când aveau de discutat lucruri importante. Participau la orice licitaţie. Cumpărau tot, cu aranjamente. Fără nici un plan de afaceri, fără nici un calcul economic. Striveau orice pui de concurenţă. Făceau servicii autorităţilor locale. Judecătorilor şi poliţiştilor. Dispreţuiau pe cei care mai credeau că viaţa nu-i curvă. Când se îmbătau, deveneau generoşi. Dădeau sfaturi Occidentului şi făceau politică internaţională. Se îngrăşau. Cumpărau câini de casă. Deveneau excesiv de suspicioşi. Îşi iubeau proprii copii. Le dădeau milioane să-şi cumpere o ciocolată. Se amuzau, lovindu-şi braţele de pulpe, de propria lor glumă. Când se încălţau, ridicau piciorul pe scaunul pluşat sau pe canapea. Înjurau cu mare plăcere. Făceau poante cu chelnerii când erau bine dispuşi şi se răţoiau când erau ciufuţi. Îşi comandau pentru câine cea mai mare cuşcă din oraş. Angajau portar la vilă. Urmau cursurile unei facultăţi private, unde un coleg de partid era decan. Considerau că legea este ca o barieră: căţeii trec pe dedesubt, dulăii sar pe deasupra, iar proştii se opresc în faţa ei. Erau microbişti. Mâncau usturoiat. Dădeau întotdeauna vina pe alţii.

Un amic de-al meu avea altă vorbă: sunt genul care, înainte de a pleca din vizită, iau şi ultima prăjitură din farfurie, spunîndu-şi: e păcat să rămână!

N-aş pretinde că Radu se adaptase perfect la această lume, deşi începuse să-i capete trăsăturile. Spun asta fiindcă acum doi ani am avut o întâlnire neaşteptată cu el şi am reuşit să stăm de vorbă preţ de o oră sau două. M-am trezit strigat pe stradă. De pe geamul unui Jeep îmi făcea din mână Radu. Foarte prietenos, ceea ce m-a mirat. Probabil că şi pe el îl manipulase, involuntar, propria sa mamă, îl intoxicase cu veşti despre mine, astfel încât avea sentimentul că fusesem cândva prieteni la cataramă. A coborât şi m-a îmbrăţişat. Am acceptat relaţia imaginară pe care o propunea şi l-am îmbrăţişat la rându-mi, nu fără stânjeneală. M-a invitat imediat la masă şi am acceptat. După o îmbrăţişare, ce mai conta o masă! Era volubil şi stăpân pe sine. Căpătase un aplomb special, pe care-l găseşti adesea la oamenii îmbogăţiţi. Un mod de a controla situaţia din priviri, gesturi şi cuvinte care poate deveni foarte enervant, chiar grosolan. Radu nu devenea grosolan, căci stăpânea regulile politeţii. Însă uneori cred că-i lipsea tactul. La sfârşit a spus: te rog să mă laşi pe mine să plătesc. După care a adăugat, mai mult mormăind, scotocind în geantă: o masă nu e o problemă!

Nu mai regăseam aproape nimic din figura de hamster. Se îngrăşase şi era spilcuit, chiar dacă avea ciorapi negri şi curea bej. Mă tot întrebam unde dispăruse timorarea. Am început să discutăm diverse. Eu mai degrabă preferam să-l ascult, ceea ce părea să-i convină de minune. A început să vorbească despre bani şi vocea a căpătat o nuanţă impersonală, aproape profesională. Când a băut din paharul cu tărie, l-am întrebat dacă nu conduce. A dat din mână că nu-i nici o problemă, în caz de ceva se rezolvă.

Îl ascultam cu interes nedisimulat. Spunea că lui banii i-au adus adevărata libertate. Că acum se simţea un om împlinit. Că nu exista să-şi dorească ceva şi să nu-şi poată permite. Că în România banii sunt mai valoroşi decât în alte ţări. Aici poţi rezolva orice cu ei, ceea ce nu se întâmplă în altă parte. Nu au aceeaşi putere de cumpărare ca într-o ţară europeană, dar, în schimb, poţi cumpăra “mărfuri” de care ei nu se pot atinge. Poţi cumpăra procese, adică dreptate. Poţi cumpăra oameni. Acesta e un mare avantaj al României. Dacă ai destui bani, poţi cumpăra legi. În `90-`91 cu trei sute de mii de euro ai fi putut vota aproape orice lege în Parlamentul României. Acum lucrurile se scumpiseră. Lumea începuse să aibă bani, iar preţiurile crescuseră şi aici. Cu banii ăştia abia de mai puteai ajunge la un ministru, dacă aveai un om de încredere care să te introducă. Dar, oricum, încă mai rezolvai o chestie. Un prieten de-al său, povestea, cumpărase nu demult o ordonanţă de urgenţă pentru o scutire de vamă. Stătea cu vapoarele în port, pregătite pentru descărcare. Ordonanţa de urgenţă a fost abrogată după 24 de ore, cât a durat toată operaţiunea. Dar pentru o lege îţi trebuia o sumă mult mai mare, poate de ordinul milioanelor de dolari.

- O, Doamne, dar ce s-ar întâmpla dacă legea gravitaţiei s-ar vota în Parlament?, am întrebat eu atunci.

- Păi n-am mai şti niciodată dacă a doua zi ne vom trezi în patul nostru sau cu burta lipită de tavan, a râs el. După interersul celui cu banul.

Vorbea cu mare naturaleţe despre aceste lucruri. Ţineau de normalitatea lumii în care trăia el. Mă uitam la el şi, pe moment, îl invidiam. Era fericit. Avea o încredere nemărginită în el şi, mai ales, în banii lui. Apoi mi-am amintit de o cunoştinţă îndepărtată care câştigase o avere la loto, însă sărmanul n-a apucat să se bucure de ea. Când s-a văzut cu atâţia bani, a înnebunit. Şi Radu înnebunise, dar nu se vedea. Atunci m-am gândit că oricând i se poate întâmpla ceva. Ca unui nebun pe care îl laşi singur pe stradă.

Sună maică-mea să-mi spună ultimele noutăţi. Legate de accident, fireşte. Nu era băut. Era singur pe şosea, însă la o curbă, din cauza vitezei, a derapat şi a intrat în copac. Praful s-a ales de el. Se grăbea foarte tare la o negociere. “Eu cred că l-a bătut D-zeu, mamă. Nu ştiu de ce, dar l-a bătut!”, zice ea. “Aşa o fi, mamă!”, spun eu.

87 Views | 3 Comments | Share with Friends | Recommend